Te trezești într-o seară în alb

 

Amintire fugară
Înotând în colțul unui singur cuvânt
Nopțile au aripile amorțite
Și luna topește zâmbete mototolite
Semănate de-a lungul și de-a latul pământului
Iarbă și dor
În inimi ce mor
Am răscolit în astă seară dorul
Cum jarul din bătrânul șemineu
Flori scânteiau în jurul lui și-al meu
Mergând în cercul vechiului cuvânt
Celelalte cuvintele
Vor să fure din inimi poveștile de iubire
Să le contorsioneze și să facă din ele șinele
Tuturor trenurilor care pleacă iarna
Am să opresc toate gândurile care duc vești
Poate așa voi afla cine a scris
Ultima scrisoare de iubire în alb
Pentru că știu! ar fi putut fi a mea…

 

 

 

 

in oglinda.jpg

Advertisements

Ne-am jucat azi de-a uitarea

Tu nu mai știi cine sunt
Eu nu mai vreau nici să fiu
Tu nu mai știi unde să mă găsești
Eu am scos zâmbetele la soare
Vreau să le fac să zboare
Tu nu mai știi dacă îți este dor
Eu zâmbesc amintirilor
Tu nu mai sădești dimineața florile
Pe care mi le dăruiai în fiecare a doua zi
Ai aflat că mureau de tristețe
Înainte să le vorbesc
Eu nu le mai recunosc numele
Și mă simt atașată doar de un trifoi cu patru foi
Care mă privește complice

trifoi.jpg

Pentru comenzile din dragoste nu taxăm staționarea

iarna.jpg

Se agită fericirea
în aglomerarea mașinilor din trafic
Este oră de vârf
nu va îndepărtați, mă întorc,
Uite! Un alt bolnav de iubire suspină
formând un număr la care nu răspunde nimeni
Pașii trecătorilor adună cuvintele căzute din viteza mașinilor
dor așteptările pe șoselele nesfârșite ale cuvintelor
semne de exclamații aruncate în inima celuilalt
Realitatea nu este statică
un perpetuum mobile într-o permanentă facere
O delimitare aparte
raportul dintre cuvinte şi celălalt tu, sau celălalt eu, mereu celălalt…
Realitatea lumii vii prinsă în litere ca o țintuire a emoțiilor
într-un unic taxi al vieții
un singur eu devenit un cor
nimicul și întregul – frățească voce

– Nu taxăm staționarea pentru comenzile din dragoste! mi se spune
Și mă așez liniștită în dreapta, spate, socotind mărunțișul de care dispun
Ca pe ultima fata morgana

Suntem așezați fiecare pe câte o speranță

 

Jucând domino cu umbra lunii
Într-o seară de iarnă
În care ne e teamă de zbor
Privirea ta se împiedica de a mea
Și a mea se oprește pe vârfuri
Înainte de a atinge privirea unui ultim dans
Rămas captiv în oglindă
Suntem așezați fiecare pe câte o speranță
Dacă m-aș dezechilibra
Aș vrea să se răstoarne ultima zi în care am deschis radioul
Se cânta jazz
Dacă te-ai împiedica ai cădea spre umbra lunii
Și totul s-ar comprima
Eu peste tine
Tu peste ea
Umbra ei peste etajele
În care nu mai locuiește nimeni
De la ultimul joc de anul trecut

 

22885854_10214773054822572_8473069711757890709_n.jpg

Incubator de inimi casante

 

23435109_10214881845182263_8088967612586796921_n.jpg

Nicăieri nu cresc copii mai frumoși
Decât în inima celui care știe că va muri o dată
Și încă o dată, în fiecare zi, pentru a scânci mâine în poezii
Uneori au nevoie de zâmbete
Le doresc ca pe farmece
Copiii și-i hrănesc cu litere și semne de punctuație
Nici prea multe, nici prea puține
Cât să se vadă că sunt suflete creștine
Și dacă nici atunci nu este de-ajuns
Primesc în sângele în care sunt îmbăiați
Cristale de inimi casante numai bune pentru imunitate
Bagaj necesar pentru viața lor viitoare
Nu cer mâncare
Decât în serile în care au sufletul despicat
Expus la mezat
Și legătura cu realitatea s-a epuizat
Cresc într-un minut cât alții într-o vară
Inimile lor au nevoie de atenție suplimentară
Sunt bolnavi
Îi consumă o bucurie bizară

Desfrunzirea începe acolo unde se epuizează respirațiile

Am ales să mă-nfășor în culorile toamnei
Le-am adunat așa cum au venit
Agile păsări de pradă:
Primul zâmbet,
Primul pas,
Primul cuvânt,
Câtă vreme există poeți, spuneai,
Desfrunzirea nu se va sfârși niciodată!
(Insistai să mă convingi,
Iubirea de sine doare, spuneai.
Nu ai auzit ultima ta frunză cum a oftat! și ai plecat)
Prima sărutare,
Primul scâncet,
Prima toamnă,
Ultima toamnă…
M-am oprit la ultima toamnă pe care ai îmbrățișat-o
Ploua
(Ploile anotimpului de bronz ar fi calde
Dacă limbile clopotelor nu ar fi ancorate în moarte)
Câtă vreme există poeți, spuneai,
Desfrunzirea nu se va sfârși niciodată!
În ziua aceea a plouat pentru toate toamnele viitoare
Prima negare,
Prima tăcere,
Prima uitare…
Mă desfrunzesc, constat, privind cum se scurge ruginiul din mine
Dau la schimb respirații pentru emoții pe care nu le-am trăit
O convertire a culorii în rime
(Ar trebui să mă vezi, cochetez cu versuri hulpave, haine)
Să râd?
(Timpul prezent ar deveni mai ușor de mutat
În combinațiile limbii materne)
Să plâng? (Îngrop norii în palme și focul în șoapte, visul în rime
O ecuație pentru respirațiile contorizabile ale toamnelor)
Câtă vreme există poeți, va continua dialogul însingurat
Desfrunzirea nu se va sfârși niciodată, spuneai
Mă desfrunzesc și mă așez lângă mine